Asfixiata de sentimente!

Uneori ma incearca sentimente pe care nu le pot descrie,care ma fac sa ma simtt confuza,care ma fac sa ma simt ca un balon care sta gata sa explodeze datorita presiunii,a aerului de care e satul.
Uneori simt ca sufletul mi-e gata sa-si dea duhul,prea stramtorat de grijile inutile si nesemnificative,specifice varstei,de care sunt coplesita.Chiar acum,in aceasta stare de melancolie sunt asaltata de trairi pe care nici eu nu situ sa le descriu,care ma fac sa ma simt urata,nefolositoare.Trairi care parca nu-mi vor mai elibera niciodata sufletul din lanturile lor spinoase,care imi rasuna in urechi incontinuu,care-mi distorsoneaza sufletul in felurite chipuri,imposibil de explicat.
De ce trebuie sa trec prin asta?Nu era mai bine oare daca sufletul imi era impietrit?Daca sclipirea din ochii mei nu ar fi existat?
E trist,e greu sa nu pot opri ploaia de sentimente care ma invaluie,care imi taie respiratia,ori de cate ori imi aduc aminte de aceste sentimente.E ciudat cum creierul ma chinuie,lasandu-ma sa uit uneori de sentimentele acestea grele pentru cateva clipe,minute si cum pe urma apoi ma lasa iar in voia lor,permitandu-le sa ma toace,sa ma zgarie,sa ma sfasie,sa ma faca sa-mi doresc sa nu fi existat!
Dar poate asa e lasat...ca sentimentele sa zdrobeasca oamenii,oamenii sa fuga de sentimente,iar ele sa-i ajunga iar si iar.pana cand se plictisesc sau uita de ei.Sentimentele te distrug fara sa clipesti,fiindca nu au nici inima,nici constiinta.La inceput sunt perfecte,si totul e prea bun sa fie adevarat.Apoi iti smulg inima si orice altceva,orice zambet,orice bucata de dragoste ti-o scot cu un bisturiu.Asta e rau,dar si mai rau e ca sentimentele sunt produse de cineva,cineva care te lasa impietrit,traumatizat,si sangerand pe marginea drumului,indreptandu-se fara zgomot spre urmatoare victima...E trist...